Relaxarea – de la combaterea stresului la pregatirea pentru succes

In ziua de astazi stresul este un cuvant foarte des intalnit. Dar pe langa utilizarea frecventa a cuvantului, ingrijoratoare sunt efectele pe care acesta le are asupra calitatii vietii, dar si asupra sanatatii. Ritmul alert al desfasurarii activitatilor, multitudinea de responsabilitati la locul de munca, nevoia de a gasi un echilibru intre viata personala si cea profesionala, incercarea de a gasi un sens al propriei existente, relatiile insatisfacatoare cu cei din jur, toate acestea alaturi de multe altele constituie cauze frecvente ale stresului.

Ce se poate face?

In cazul stresului se recomanda relaxarea. Insa relaxare inseamna mai mult decat repaos sau somn, relaxarea presupune indeplinirea unei actiuni constiente de calmare si de intrare in contact cu sine, cu corpul si cu mintea. Presupune rezervarea unui timp scurt (15-20 min) in fiecare zi pentru aceasta activitate.

Stresul nu depinde in exclusivitate de factorii externi din viata noastra, el este si rezultatul unei presiuni interne, al modului in care noi percepem si ne raportam situatiile din viata noastra. Astfel, relaxarea poate actiona asupra factorilor interni ai stresului.

In ce consta un extercitiu de relaxare?

Tehnicile de relaxare se bazeaza pe exercitii de respiratie si de vizualizare. Se porneste de la reglarea propriului ritm respirator si se evolueaza treptat spre destindere musculara, spre concentrarea atentiei peanumite zone ale corpului in care stresul este resimtit mai profund si relaxarea zonelor respective si spre vizualizarea propriei persoane in situatii fericite. Aceasta descriere este insa una sumara ce contine trei dintre cele mai intalnite elemente ale tehnicilor de relaxare, exista mult mai multe posibilitati in ceea ce priveste relaxarea care se stabilesc in functie de problematica si disponibilitatea individuale.

Care sunt beneficiile tehnicilor de relaxare?

Tehnicile de relaxare pot fi utilizatesi in cazul altor afectiuni sau pur si simplu pentru prevenirea unor dificultati ulterioare, ele nu se rezuma doar la combaterea stresului. Iata cateva dintre motivele pentru care ne putem indrepta spretehnici de relaxare:

• Pregatirea pentru o situatie de viata ce declanseaza anxietate (examen, vorbit in public etc)
• Reglarea ritmului cardiac
• Reglarea respiratiei
• Imbunatatirea circulatiei sangelui
• Reducerea tensiunii musculare
• Reducerea durerilor cornice
• Imbunatatirea capacitatii de concentrare
• Cresterea nivelului de incredere in sine
• Reducerea sentimentelor de frustrare si de furie
• Atingerea unor obiective personale

Cateva exercitii de relaxare usoare ce pot fi realizate la serviciu

Si la locul de munca se pot duce la bun sfarsit exercitii de relaxare, stand la birou, fara a atrage in vreun fel atentia celor din jur. Este vorba in special despre exercitiile bazate pe respiratie si pe concentrare asupra propriilor senzatii corporale. In doar cateva minute va puteti detensiona, va puteti „incarca bateriile” si va puteti simti mai bine.

Pentru a realiza exerctiile de relaxare la serviciu este necesar doar sa va asezati pe scaun intr-o pozitie cat mai confortabila, sa va implicati intr-o activitate mai putin solicitanta sau, daca este posibil, sa intrerupeti activitatea pentru cateva minute si va concentrati pe respiratie. Este de preferat sa respirati profund si va puteti da seama ca ati reusit sa faceti acest lucru atunci cand inspirand aer se umfla zona abdominala, nu pieptul.

Exercitiul 1

• Inspirati numarand de la 101 la 103 in gand, apoi expirati numarand de la 101 la 103 in gand. Faceti acest lucru de 10 ori.
• Apoi inspirati numarand de la 101 la 103 si expirati rapid (cat spuneti in gand 1). Repetati de 10 ori acest ciclu.
• Dupa aceea inspirati rapid (spunand 1 in gand) si expirati prelung numarand in gand de la 101 la 103, facand acest lucru de 10 ori.
• Incheiati cu un ciclu de 10 respiratii ca la inceput, inspiratie (101, 102, 103), expiratie (101, 102, 103).

Exercitiul 2

• Inspirati pe nas numarand in gand pana la 5
• Tineti-va respiratia numarand in gand pana la 7
• Expirati pe gura numarand in gand pana la 8
• Repetati acest ciclu de respiratie de 10 ori

Exercitiul 3

• Inspirati pe nas si expirati pe gura in mod regulat, stabilind un ritm propriu care sa fie confortabil si relaxant.
• Apoi concentrati-va pe rand pe zonele corpului unde simtiti tensiune.
• Pastrand atentia interioara pe zona de tensiune, ganditi-va ca respectiva zona se destinde cu fiecare expiratie si inspiratie a dumneavoastra. Imaginati-va ca zona capata o senzatie placuta de relaxare si de caldura.
• Dupa ce simtiti zona ce avea tensiune mai relaxata, faceti acelasi lucru cu o alta zona de tensiune a corpului (daca ea exista)
• Pe toata durata exercitiului respirati in mod regulat, in ritmul stabilit initial.

Exercitiul 4

• Incepeti prin a inspira pe nas si expira pe gura in mod regulat, gasind ritmul care sa fie linistitor si relaxant pentru dumneavoastra.
• Concentrati-va atentia interioara pe rand pe fiecare parte a corpului pentru a o relaxa (incepeti cu talpile, si continuati cu: gambele, partea superioara a picioarelor, abdomenul, spatele, mainile, antebratele, bratele, gatul si ceafa, barbia, buzele, nasul, urechile, pometii, ochii, fruntea si crestetul capului). Imaginati-va ca in tot corpul, treptat, se instaleaza o senzatie de greutate si de caldura.
• Continuati sa respirati regulat pentru inca un minut, pastrand starea de relaxare dobandita.
• Este de preferat sa nu ma miscati pe perioada desfasurarii acestui exercitiu.

Articol scris pentru Medicover

Atacurile de panică

Atacurile de panică reprezintă în ziua de astăzi o raţiune frecventă pentru a apela la psihoterapie. În general, persoanele care suferă de atacuri de panică se tem că nu vor mai reveni niciodată la starea iniţială, ele se confruntă cu două temeri pe care le simt ca fiind foarte reale, şi anume: teama de moarte sau teama de a înnebuni. Este greu de imaginat, pentru cineva care nu a avut asemenea stări, ce sentimente le încearcă pe aceste persoane în momentul în care atacul de panică se declanşează, a te confrunta cu iminenţa propriei morţi sau cu pierderea raţiunii este o experienţă care poate schimba total perspectiva asupra vieţii. Iar aceste sentimente persistă chiar şi după încheierea atacului de panică, persoana trăieşte în permanenţă cu spaimă, neştiind când se va declanşa următorul atac de panică, atac care în ochii ei poate însemna finalul vieţii sau nebunie. În consecinţă, persoanele încep să evite toate situaţiile în care au suferit un atac de panică, sfera vieţii lor se restrânge astfel încetul cu încetul: evită să mai iasă din casă, evită să se întâlnească cu anumite persoane, evită să mai urmărească anumite emisiuni la televizor sau să citească anumite cărţi. Astfel, cu timpul, stima de sine începe să scadă, iar sentimentele de incompetenţă, de lipsă de control asupra propriului destin, de neputinţă încep să crească, să se amplifice, dând naştere unor stări de confuzie şi de tristeţe profundă. În ciuda acestor temeri extrem de autentice pentru persoanele în cauză, este important de menţionat că atacurile de panică nu reprezintă o ameninţare pentru sănătate.

Atacul de panică în contextul tulburărilor anxioase

Orice tulburare anxioasă, precum şi anumite tulburări afective, tulburări în legătură cu o substanţă sau afecţiune medicale, pot fi însoţite de atacuri de panică. Tulburările anxioase sunt cele cu frecvenţa de apariţie cea mai mare la populaţia generală, procentul fiind de 16-20%. Aceste tulburări sunt: panica, tulburarea obsesivo-compulsivă, anxietatea socială, anxietatea socială generalizată, fobia specifică şi stresul posttraumatic.

Simptome ale atacului de panică

(1) palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;

(2) transpiraţii;

(3) tremor sau trepidaţie;

(4) senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;

(5) senzaţie de sufocare;

(6) durere sau disconfort precordial;

(7) greaţă sau detresă abdominală;

(8) senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin;

(9)derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare de

sine insuşi);

(10) frica de pierdere a controlului sau de a nu innebuni;

(11) frica de moarte;

(12) parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături);

(13) frisoane sau valuri de căldură

Tipuri de atacuri de panică

Există trei tipuri de atacuri de panică: inopinate, circumscrise situaţional şi predispuse situaţional.

1. Atacurile de panică inopinate: survin “din senin”, spontan, persoana nu poate asocia apariţia lor cu vreun declanşator extern (ex: o situaţie neplăcută) sau intern (ex: gânduri îngrijorătoare)

2. Atacurile de panică circumscrise situaţional: sunt cele care apar în urma expunerii la un declanşator situaţional (ex: vorbitul în public), astfel persoana poate anticipa acest tip de atac de panică şi poate acţiona în direcţia evitării situaţiei declanşatoare

3. Atacurile de panică predispuse situaţional: diferă de cele circumscrise situaţional prin aceea că ele pot apărea sau nu într-o anumită situaţie (de exemplu condusul maşinii – uneori când persoana se urcă la volan are un atac de panică, alte dăţi poate conduce fără probleme, iar uneori atacul de panică poate surveni la o vreme după ce persoana a condus maşina)

Faptul că atacurile de panică sunt departajate în trei tipuri distincte, nu înseamnă că este frecvent ca o persoană să sufere doar atacuri de un tip sau de altul, în general persoanele cu atacuri de panică manifestă toate aceste trei tipuri specifice. Deşi atacurile inopinate pot persista, cu timpul ele tind să devină circumscrise situaţional sau predispuse situaţional.

Cauzele atacului de panică

Deşi nu s-au putut stabili cu certitudine cauzele exacte ale atacului de panică, se ştie cu siguranţă că predispoziţia pentru atacuri de panică poate fi genetică. Există de asemenea dovezi ştiinţifice care atestă că atacurile de panică pot surveni ca reacţie în cazul unor evenimente traumatizante, evenimente de care de multe ori persoana nu este conştientă. Astfel, chiar şi persoane fără istoric de atacuri de panică în familie, pot manifesta atacuri de panică determinate de contextul propriei lor vieţi. La fel cum persoane care au rude de gradul I ce au suferit de atacuri de panică, pot să nu se întâlnească cu un astfel de episod deoarece situaţiile de viaţă cu care se confruntă nu sunt suficient de stresante pentru a acţiona ca declanşatori.

Diagnostic şi intervenţie

Diagnosticul în cazul atacurilor de panică se poate pune doar de către un psihiatru. Aşadar, persoana ajunsă în psihoterapie poate fi trimisă mai întâi la un psihiatru, urmând ca apoi să fie continuată intervenţia terapeutică. Tratamentul poate fi ori medicamentos (prescris de psihiatru), fie psihologic (prin psihoterapie), ori mixt: medicaţie însoţită de psihoterapie.

Lucruri ce pot fi făcute acasă

Pe lângă tratamentul de specialitate, persoanele diagnosticate cu panică pot face o serie de acţiuni pe cont propriu pentru ameliorarea stării de nelinişte. Atenţie însă ca în spatele atacului de panică să nu se afle o afecţiune medicală (de exemplu cardiacă). Este indicat ca substanţele precum cafeina, alcoolul şi drogurile să fie evitate, deoarece acestea pot înrăutăţi situaţia. Efortul fizic, şi mai precis exerciţiile de aerobic sunt recomandate pentru consumarea energiei, iar pentru relaxare sunt indicate exerciţiile de respiraţie.

Concluzii

Atacurile de panică sunt o condiţie care necesită intervenţie de specialitate (psihiatrică şi/sau psihologică). Deşi în mod normal atacurile de panică nu prezintă o ameninţare pentru sănătate (cu excepţia persoanelor care suferă de diverse afecţiuni cardiace etc) stările de nelinişte, de disperare, teama de moarte şi de nebunie sunt foarte reale pentru persoanele care experimentează aceste atacuri, nevoia lor de siguranţă şi de control asupra propriei vieţi fiind nesatisfăcute şi ducând la o imagine de sine din ce în ce mai negativă, putându-se instala chiar depresia. Este important ca persoanele care suferă de atacuri de panică să conştientizeze că nu sunt singurele care trec prin asemenea stări, ca dovadă ca tulburările anxioase sunt atât de frecvente în rândul populaţiei, şi să ceară ajutor specializat.

Referinţe bibliografice

DMS IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders)

Michael Hollifield, Amanda Mackey, Jonathan Davidson, Integrating Therapies for Anxiety Disorders, Psychiatric Annals, May 2006. Vol. 36, Iss. 5, p. 329-338 (10 pp.)

http://www.emedicinehealth.com/panic_attacks/article_em.htm#Panic%20Attacks%20Overview

"Atelierul lui Moş Crăciun" Dezvoltare personală centrată pe resurse 18.12.2010

În curând vine Crăciunul, cu toţii vom primi daruri şi vom dărui cadouri de toate felurile persoanelor apropiate şi dragi din viaţa noastră. Cum ar fi însă ca înainte de această sărbătoare să ne dăruim un cadou nouă înşine. Nu este vorba de un cadou material, bogata ofertă a magazinelor din perioada aceasta nu ne poate ajuta cu nimic în acest sens, deoarece cadoul se află în interiorul nostru şi suntem singurii în măsură să îl descoperim şi să ni-l dăruim.

Vă invităm la un atelier de dezvoltare personală centrat pe descoperirea resurselor. Prin mijloace creativ-expresive şi prin întoarcere către sine, fiecare va cunoaşte resursa cea mai valoroasă de care dispune în prezent şi, cunoscând-o, va putea să o ia cu el nu doar acasă, ci oriunde se va afla. Vor fi trei ore de bună-dispoziţie cu un scop foarte serios şi semnificativ, trei ore în care vom redescoperi bucuria de a dărui şi de a primi, darul venind dinspre noi şi către noi. Acest act nu este unul de egoism, ci dimpotrivă, este un gest de iubire. Persoana cea mai importantă din viaţa noastră suntem chiar noi, aflându-ne în centrul propriei existenţe putem dărui cu adevărat altora iubirea, grija şi prietenia noastră.

Atelierul va avea loc la data de 18.12.2010, între orele 17:00-20:00. Preţul este de 50 lei, studenţii beneficiind de o reducere de 10%.

Fă o bucurie copilului tău interior!

Traineri: Andreea Matauan, Luiza Udrea

Incrieri si intrebari : andreeamatauan@gmail.com sau udrealuiza@gmail.com

Tipurile de ataşament şi modul în care afectează relaţia de cuplu

Relaţiile de cuplu, iata un subiect care nu conteneşte să ne suscite interesul! Cu toate că viaţa se desfăşoară pe mai multe coordonate, putem spune chiar că este împărţită în mai multe vieţi: viaţa profesională, viaţa socială, viaţa familială, viaţa de cuplu, se pare că viaţa de cuplu este cea asupra căreia ne îndreptăm atenţia cu predilecţie. Discuţiile cele mai intime cu prietenii se învârt în jurul relaţiei cu partenerul, a ultimelor păţanii în cuplu, a dorinţelor neîmplinite, a neliniştii privitor la viitorul relaţiei, sau a fericirii de a fi în cuplu şi de a te bucura de partener. De-a lungul timpului s-au scris nenumărate romane, poezii, istorii de dragoste; tema principală a cântecelor pe care le auzim pretutindeni este indubitabil iubirea; regi, regine, prinţi şi prinţese au devenit celebri prin istoriile lor de amor tumultoase; filmele şi piesele de teatru transpun vârtejurile amoroase, culmile şi abisurile sentimentale prin care trec personajele, ajungând în cele din urmă la sentimentul suprem de fericire dat de împlinirea iubirii, sau dimpotrivă, la perspectiva sumbră a iubirii pierdute pentru totdeauna.

Oricum ar fi, regăsită sau pierdută, se pare că dragostea modifică poziţionarea în faţa vieţii şi conferă sens, esenţă, substanţă existenţei. Aparent societatea s-a construit în aşa fel încât să nu putem vorbi despre împlinire personală în absenţa unei persoane semnificative, pe care să o iubim şi care să ne iubească. De multe ori însă idealurile de iubire depăşesc cu mult posibilităţile realităţii, şi totuşi ne chinuim să le atingem, vrem cu tot dinadinsul să umplem un pat al lui Procust mult prea lung şi nu de puţine ori ne rupem în bucăţi încercând să ne supunem idealului, chinuindu-ne atât pe noi, cât şi partenerul.

Poate vă regăsiţi în cele de mai sus, sau poate nu, poate vi se pare că dragostea chiar nu valorează mare lucru şi că este incorectă o asemenea generalizare. Chiar dacă sunteţi sau nu de acord, aveţi dreptate! Cu toate că într-adevăr suntem înconjuraţi de presiunea de a iubi, relaţiile de cuplu cântăresc diferit în funcţie de persoană, unul din factorii importanţi în această raportare diferită fiind stilul de ataşament caracteristic fiecăruia. În cele ce urmează voi prezenta câteva date esenţiale legate de teoria ataşamentului, de stilurile de ataşament şi de modul cum aceste stiluri ne influenţează relaţia cu partenerul.

Teoria ataşamentului

Bowlby (1969, 1989) a dus o muncă de pionierat în ceea ce priveşte ataşamentul, încercând să explice modul în care se formează legăturile afective între oameni. Inspirat fiind de lucrările lui Konrad Lorentz şi de studiile lui Harlow, el a postulat sintagma “relaţie primară de ataşament”. Această relaţie primară de ataşament se realizează la copil în primele luni de viaţă, în funcţie de interacţiunea cu mama sau cu persoana care îl îngrijeşte. Ataşamentul primar are o funcţie de bază de natură evoluţionistă, şi anume aceea de a păstra copilul în viaţă, acesta fiind în totalitate dependent de ceilalţi. Astfel, copilul caută proximitatea mamei şi se nelinişteşte atunci când mama dispare din cameră, el percepând absenţa ei ca pe un abandon.

Ataşamentul sănătos conduce la o bază de securitate, care îi permite copilului să exploreze mediul înconjurător, explorare atât de necesară pentru dezvoltarea sa. Separările frecvente de persoana de ataşament reduc acest sentiment de siguranţă şi comportamentul de explorare a mediului este vizibil afectat.

În baza a ceea ce se întâmplă în aceste prime luni de viaţă, persoana îşi creează un model intern de lucru, un fel de hartă în care sunt reprezentate tiparele de relaţie cu figurile de ataşament, care depăşeşte perioada copilăriei şi persistă de-a lungul vieţii.

Pornind de la teoria lui Bowlby, Bartholomew (1990) a creat o clasificare a tipurilor de ataşament, delimitându-le în patru categorii distincte. Dintre acestea, o singură categorie se referă la un ataşament sigur, securizant, în timp ce restul de trei categorii reprezintă forme de ataşament nesigur.

Stilurile de ataşament

1. Ataşamentul securizant se caracterizează printr-o imagine pozitivă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi, determinând în general mulţumire cu privire la relaţia cu partenerul. Persoanele cu acest tip de ataşament se simt confortabil în intimitatea creată în cuplu, însă ţin la autonomia lor, ştiind să alterneze cele două situaţii. O persoană cu un stil de ataşament securizant va tinde să aibă mai multă încredere în partenerul de cuplu, nu va simţi nevoia să vorbescă des la telefon cu acesta, va putea suporta şi chiar se va bucura de situaţia în care fiecare să aibă libertatea de a ieşi separat cu prietenii în oraş, va şti cum să-şi susţină partenerul fără să îl sufoce cu atenţia sau cu grija sa, va avea o toleranţă mai mare la situaţiile ambigue şi nu va cere multe explicaţii cu privire la unde şi cum şi-a petrecut partenerul timpul în perioadele în care au fost separaţi.

2. Ataşamentul anxios-preocupat este caracterizat de o imagine de sine negativă şi o supravalorizare a partenerului, ce conduce la dependenţa de acesta. Aceste persoane caută un grad înalt de intimitate cu partenerul, doresc aprobare din partea acestuia şi atenţia lui continuă. Au tendinţa de a avea manifestări emoţionale exagerate, se tem în permanenţă că relaţia se va sfârşi, doresc să-i facă pe plac partenerului în orice situaţie, acesta putând să ajungă să reproşeze lipsa de iniţiativă sau de personalitate. Sunt persoane bănuitoare, care nu au niciodată încredere deplină în cel de lângă ele şi care au nevoie să petreacă un timp cât mai îndelungat cu partenerul sau să vorbească des la telefon în momentele în care nu sunt împreună.

3. Ataşamentul temător-evitant se regăseşte la persoanele care au atât o imagine de sine negativă, cât şi o imagine negativă asupra partenerului, astfel temându-se să dezvolte şi să menţină relaţii de apropiere emoţională. Aceşti oameni se află într-un stadiu de ambivalenţă, pe de o parte îşi doresc foarte mult să aibă o relaţie de cuplu, pe de altă parte se tem foarte mult de ceea ce ar putea să se întâmple şi de suferinţa pe care ar putea să o îndure în caz că lucrurile nu merg bine. Ei au tendinţa să nu îşi crediteze partenerii cu încredere şi să se considere pe ei înşişi nedemni de a fi iubiţi.

4. Ataşamentul de tip respingere-evitare se caracterizează printr-o imagine pozitivă de sine şi o imagine negativă asupra celorlalţi, fapt ce conduce la evitarea ataşamentului. Aceste persoane au nevoie de un înalt nivel de independenţă, considerându-se autosuficiente şi declarându-se neatinse de problemele sentimentale. Ele tind să îşi înfrângă sentimentele, iar în cazul în care suferă o respingere se distanţează de partener, despre care oricum aveau o imagine negativă. Astfel aceşti oameni pot părea foarte reci din punct de vedere afectiv, indisponibili de a oferi ceva, având capacităţi reduse de a-şi oferi suportul, sprijinul şi înţelegerea.

Ataşamentul preocupat şi cel temător corelează cu anxietatea socială

Dacy, Davila şi Beck (2002, 2005) au investigat stilurile de ataşament ale studenţilor ce prezentau anxietate socială. Ei au constatat o corelaţie pozitivă între anxietatea socială şi tipurile de ataşament preocupat şi temător. Aceşti studenţi aveau mai puţini prieteni şi mai puţine experienţe de cuplu, prezentau dificultăţi în ceea ce priveşte intimitatea şi încrederea în ceilalţi, supradependenţă de alţii, comportamente de evitare a conflictului şi teama de respingere.

Autodezvăluirea ca factor favorizant al satisfacţiei în cuplu

Alţi cercetători (Dion, Dion, Keelan) au încercat să afle de ce persoanele cu un tip de ataşament securizant experimentează un grad mai mare de satisfacţie în relaţia de cuplu. Ei au luat în considerare factorul “autodezvăluire”. Ceea ce au descoperit a fost că participanţii la studiu cu un stil de ataşament securizant împărtăşeau mai multe informaţii intime, personale, cu partenerii de cuplu decât cu necunoscuţi şi se simţeau mai în largul lor discutând cu partenerul decât cu un necunoscut de sex opus, în timp ce persoanele aparţinând fiecăruia dintre cele trei tipuri de ataşament nesigur nu prezentau această diferenţă între discuţiile cu partenerul şi cele cu un străin de sex opus.

În relaţia dintre stilul de ataşament şi autodezvăluire cercetătorii au mai descoperit că nu doar capacitatea cuiva de a se autodestinui conduce la un grad mai mare de intimitate în cuplu, ci şi capacitatea unei persoane de a facilita autodezvăluirea, făcând partenerul să se simtă confortabil şi acceptat, conduce la dezvoltarea şi menţinerea unui nivel ridicat de intimitate psihologică.

Ce este de făcut în absenţa unui stil de ataşament securizant pentru obţinerea împlinirii romantice?

În ciuda faptului că stilul de ataşament se dobândeşte în copilărie, este bine să nu îl privim ca pe o fatalitate, ca pe un dat care subjugă şi condamnă la nefericire. Este important de reţinut că suntem într-o continuă dezvoltare şi că este în puterea fiecăruia să se schimbe, să modifice acele aspecte din interiorul său care creează bariere inconştiente în calea autorealizării. Primul pas spre schimbare este conştientizarea, cu cât devenim mai conştienţi de noi înşine cu atât putem să ne privim cu mai mare uşurinţă din exterior, din postura martorului, a observatorului, şi să identificăm acele aspecte care se repetă şi care ne creează disconfort. Astfel, identificând tipul nostru de ataşament putem să intrăm într-o relaţie reparatoare cu un partener care să fie dispus să ne ofere o legătură afectivă securizantă. Însă nu putem să pretindem unui partener acest lucru, putem doar să-i cerem.

Relaţia terapeutică este o altă situaţie prin care se poate dobândi un stil de ataşament securizant. Întâlnirile care se desfăşoară cu regularitate, prezenţa sigură a terapeutului la ora şi la data stabilită, acceptarea necondiţionată a clientului, creează un cadru de siguranţă şi de creştere. Acest fapt este certificat şi prin intervenţia psihoterapeutică a lui Florence Schmitt cu o pacientă schizoafectivă, intervenţie bazată pe stabilirea unui nou tipar de ataşament şi care a avut rezultate favorabile. Schmitt a petrecut o jumătate de oră în fiecare zi, de la 11:00 la 11:30 cu Priscilla, o pacientă care fusese internată de 17 ori la psihiatrie pe parcursul a 7 ani, dosarul ei conţinând 200 de pagini şi diverse diagnostice. În toţi aceşti ani nimeni nu reuşise să stabilească un contact cu pacienta, ea dispărând din spital dupa 6-8 săptămâni şi căutând tratament în altă parte. Pe parcursul celor 6 luni de întâlniri zilnice cu terapeuta, Priscilla a dobândit un nou tipar repetat de a fi cu cineva, construindu-şi în acest fel o bază de securitate. Ataşamentul sigur i-a permis Priscillei să îi spună istoria ei dureroasă terapeutei. Aşadar, alianţa terapeutică formată a permis crearea unor noi reprezentări ale sinelui, ale celorlalţi şi ale relaţiilor dintre oameni. Cazul Priscillei este unul dificil, fiind vorba de patologie, însă iată că şi aici a fost posibilă schimbarea tiparului de ataşament.

În concluzie, stilul de ataşament influenţează relaţiile noastre de cuplu, determină, printre altele, gradul de apropiere pe care îl avem cu partenerul, încrederea pe care i-o acordăm, dar şi încrederea în noi înşine în cadrul relaţiei, nivelul de independenţă cu care ne simţim confortabili, nevoile şi disponibilitatea de a susţine. În cazul în care stilul nostru de ataşament nu este unul securizant, putem găsi oricând persoane în jurul nostru dispuse să vindece şi să închidă vechile răni, este însă important să cerem acest lucru într-un mod matur, fiind conştienţi de nevoile noastre şi comunicându-le partenerului, astfel încât să primim în cadrului unui schimb, amintindu-ne că nu mai suntem copii şi că nimeni nu este dator să ne îndeplinească toate dorinţele, neglijând propriile nevoi. Pe lângă aceasta, este important de ştiut şi că fiecare stil de ataşament are şi părţile sale pozitive, iar atâta timp cât nu există suferinţă schimbarea radicală nu se impune. În cele din urmă, noi suntem singurii în măsură să stabilim direcţia şi ritmul în care vrem să ne dezvoltăm, nu există reguli şi norme, ci există libertatea individuală.

Referinţe bibliografice

Dion, K.L, Dion, K.K, Keelan, J.P. (1998) Attachment style and relationship satisfaction: test of a self-disclosure explanation, Canadian Journal of Behavioural Science, Ottawa: vol 30, iss. 1, p. 24

Nielsen, K.E.J., Cairins, S.L. (2009) Social Anxiety and Close Relationships: A Hermeneutic Phenomenological Study, Canadian Journal of Counselling, Kanata: vol. 43, Iss. 3, p. 178-197

Schmitt, F., Lahti, I., Piha, J. (2008) Oferă teoria ataşamentului resurse noi în tratamentul pacienţilor schizoafectivi?, American Journal of Psychotherapy, Vol. 62, p. 58-80

Andreea Matauan

Viziune

Am pornit acest cabinet individual de psihologie având în minte, ca principal punct de preocupare, persoana. Atât persoana ca individualitate irepetabilă si minunată în sine, cât şi persoana ca membru al societăţii sau, mai bine zis, ca membru al fiecăruia dintre grupurile de care aparţine – familie, prieteni, colegi de serviciu, invitaţi la un eveniment social etc.

Cred că fiecare persoană are în interiorul ei mugurele dezvoltării armonioase şi continue, a cărui înflorire se traduce prin împlinirea propriului potenţial. În viaţă apar însă elemente, de multe ori neaşteptate, care pot afecta evoluţia acestui mugure de stabilitate şi de creştere interioară, creând senzaţia de nesiguranţă, de neîncredere în sine, sentimentul de neîmplinire şi credinţa cum că s-a pierdut sensul vieţii. Fiecare persoană trece în mod firesc prin momente de îndoială de sine, de tristeţe, însa uneori aceste sentimente şi stări negative par să nu treaca de la sine, dimpotrivă, par să persiste si sa se adâncească, uneori conflictele interioare nu se rezolvă atât de uşor.

În aceste din urmă cazuri, consilierea şi psihoterapia îşi intră în rol, in rolul de a interveni în ameliorarea perioadei de impas, sau chiar a crizei existenţiale şi personale. Iar această intervenţie se mainfestă prin însoţirea din partea terapeutului, care vine în cabinet atât cu cunoştienţele sale de specialitate, cât şi cu întreaga sa persoană, autentică şi deschisă. Astfel în cabinetul psihologic se creează un mediu sigur, de confidenţialitate şi încredere, în care ambele persoane implicate: client şi terapeut, lucrează împreună înspre ameliorarea impasului în care se află clientul, înspre găsirea sau regăsirea confortului şi a bucuriei de a fi propria persoana, înspre schimbare, respectand întotdeauna ritmul clientului şi direcţia dorită de acesta.

Consider că asistenţa psihologică se integrează cu naturaleţe în viaţa cotidiană şi în existenţa socială şi cred că a apela la un psiholog nu diminuează cu nimic sentimentul personal de satisfacţie în urma depăşirii unei crize de viaţa, ci dimpotrivă creşte acest sentiment, clientul având meritul de a fi ştiut ce alegere a fost cea mai potrivită pentru el în gestionarea perioadei dificile. Aşadar, solutiile, ideile de rezolvare, drumurile posibile vin din partea clientului, rolul terapeutului fiind acela de a potenţa şi de a provoca autoanaliza şi găsirea de răspunsuri şi de soluţii. Procesul terapeutic poate fi de folos pentru a învăţa adaptarea creativă la realitate si modalităţi de evitare a unora dintre impasurile viitoare.

Andreea Matauan