Articole

Relaxarea – de la combaterea stresului la pregatirea pentru succes

In ziua de astazi stresul este un cuvant foarte des intalnit. Dar pe langa utilizarea frecventa a cuvantului, ingrijoratoare sunt efectele pe care acesta le are asupra calitatii vietii, dar si asupra sanatatii. Ritmul alert al desfasurarii activitatilor, multitudinea de responsabilitati la locul de munca, nevoia de a gasi un echilibru intre viata personala si cea profesionala, incercarea de a gasi un sens al propriei existente, relatiile insatisfacatoare cu cei din jur, toate acestea alaturi de multe altele constituie cauze frecvente ale stresului.

Ce se poate face?

In cazul stresului se recomanda relaxarea. Insa relaxare inseamna mai mult decat repaos sau somn, relaxarea presupune indeplinirea unei actiuni constiente de calmare si de intrare in contact cu sine, cu corpul si cu mintea. Presupune rezervarea unui timp scurt (15-20 min) in fiecare zi pentru aceasta activitate.

Stresul nu depinde in exclusivitate de factorii externi din viata noastra, el este si rezultatul unei presiuni interne, al modului in care noi percepem si ne raportam situatiile din viata noastra. Astfel, relaxarea poate actiona asupra factorilor interni ai stresului.

In ce consta un extercitiu de relaxare?

Tehnicile de relaxare se bazeaza pe exercitii de respiratie si de vizualizare. Se porneste de la reglarea propriului ritm respirator si se evolueaza treptat spre destindere musculara, spre concentrarea atentiei peanumite zone ale corpului in care stresul este resimtit mai profund si relaxarea zonelor respective si spre vizualizarea propriei persoane in situatii fericite. Aceasta descriere este insa una sumara ce contine trei dintre cele mai intalnite elemente ale tehnicilor de relaxare, exista mult mai multe posibilitati in ceea ce priveste relaxarea care se stabilesc in functie de problematica si disponibilitatea individuale.

Care sunt beneficiile tehnicilor de relaxare?

Tehnicile de relaxare pot fi utilizatesi in cazul altor afectiuni sau pur si simplu pentru prevenirea unor dificultati ulterioare, ele nu se rezuma doar la combaterea stresului. Iata cateva dintre motivele pentru care ne putem indrepta spretehnici de relaxare:

• Pregatirea pentru o situatie de viata ce declanseaza anxietate (examen, vorbit in public etc)
• Reglarea ritmului cardiac
• Reglarea respiratiei
• Imbunatatirea circulatiei sangelui
• Reducerea tensiunii musculare
• Reducerea durerilor cornice
• Imbunatatirea capacitatii de concentrare
• Cresterea nivelului de incredere in sine
• Reducerea sentimentelor de frustrare si de furie
• Atingerea unor obiective personale

Cateva exercitii de relaxare usoare ce pot fi realizate la serviciu

Si la locul de munca se pot duce la bun sfarsit exercitii de relaxare, stand la birou, fara a atrage in vreun fel atentia celor din jur. Este vorba in special despre exercitiile bazate pe respiratie si pe concentrare asupra propriilor senzatii corporale. In doar cateva minute va puteti detensiona, va puteti „incarca bateriile” si va puteti simti mai bine.

Pentru a realiza exerctiile de relaxare la serviciu este necesar doar sa va asezati pe scaun intr-o pozitie cat mai confortabila, sa va implicati intr-o activitate mai putin solicitanta sau, daca este posibil, sa intrerupeti activitatea pentru cateva minute si va concentrati pe respiratie. Este de preferat sa respirati profund si va puteti da seama ca ati reusit sa faceti acest lucru atunci cand inspirand aer se umfla zona abdominala, nu pieptul.

Exercitiul 1

• Inspirati numarand de la 101 la 103 in gand, apoi expirati numarand de la 101 la 103 in gand. Faceti acest lucru de 10 ori.
• Apoi inspirati numarand de la 101 la 103 si expirati rapid (cat spuneti in gand 1). Repetati de 10 ori acest ciclu.
• Dupa aceea inspirati rapid (spunand 1 in gand) si expirati prelung numarand in gand de la 101 la 103, facand acest lucru de 10 ori.
• Incheiati cu un ciclu de 10 respiratii ca la inceput, inspiratie (101, 102, 103), expiratie (101, 102, 103).

Exercitiul 2

• Inspirati pe nas numarand in gand pana la 5
• Tineti-va respiratia numarand in gand pana la 7
• Expirati pe gura numarand in gand pana la 8
• Repetati acest ciclu de respiratie de 10 ori

Exercitiul 3

• Inspirati pe nas si expirati pe gura in mod regulat, stabilind un ritm propriu care sa fie confortabil si relaxant.
• Apoi concentrati-va pe rand pe zonele corpului unde simtiti tensiune.
• Pastrand atentia interioara pe zona de tensiune, ganditi-va ca respectiva zona se destinde cu fiecare expiratie si inspiratie a dumneavoastra. Imaginati-va ca zona capata o senzatie placuta de relaxare si de caldura.
• Dupa ce simtiti zona ce avea tensiune mai relaxata, faceti acelasi lucru cu o alta zona de tensiune a corpului (daca ea exista)
• Pe toata durata exercitiului respirati in mod regulat, in ritmul stabilit initial.

Exercitiul 4

• Incepeti prin a inspira pe nas si expira pe gura in mod regulat, gasind ritmul care sa fie linistitor si relaxant pentru dumneavoastra.
• Concentrati-va atentia interioara pe rand pe fiecare parte a corpului pentru a o relaxa (incepeti cu talpile, si continuati cu: gambele, partea superioara a picioarelor, abdomenul, spatele, mainile, antebratele, bratele, gatul si ceafa, barbia, buzele, nasul, urechile, pometii, ochii, fruntea si crestetul capului). Imaginati-va ca in tot corpul, treptat, se instaleaza o senzatie de greutate si de caldura.
• Continuati sa respirati regulat pentru inca un minut, pastrand starea de relaxare dobandita.
• Este de preferat sa nu ma miscati pe perioada desfasurarii acestui exercitiu.

Articol scris pentru Medicover

_________________________________________________

Atacurile de panică 

Atacurile de panică reprezintă în ziua de astăzi o raţiune frecventă pentru a apela la psihoterapie. În general, persoanele care suferă de atacuri de panică se tem că nu vor mai reveni niciodată la starea iniţială, ele se confruntă cu două temeri pe care le simt ca fiind foarte reale, şi anume: teama de moarte sau teama de a înnebuni. Este greu de imaginat, pentru cineva care nu a avut asemenea stări, ce sentimente le încearcă pe aceste persoane în momentul în care atacul de panică se declanşează, a te confrunta cu iminenţa propriei morţi sau cu pierderea raţiunii este o experienţă care poate schimba total perspectiva asupra vieţii. Iar aceste sentimente persistă chiar şi după încheierea atacului de panică, persoana trăieşte în permanenţă cu spaimă, neştiind când se va declanşa următorul atac de panică, atac care în ochii ei poate însemna finalul vieţii sau nebunie. În consecinţă, persoanele încep să evite toate situaţiile în care au suferit un atac de panică, sfera vieţii lor se restrânge astfel încetul cu încetul: evită să mai iasă din casă, evită să se întâlnească cu anumite persoane, evită să mai urmărească anumite emisiuni la televizor sau să citească anumite cărţi. Astfel, cu timpul, stima de sine începe să scadă, iar sentimentele de incompetenţă, de lipsă de control asupra propriului destin, de neputinţă încep să crească, să se amplifice, dând naştere unor stări de confuzie şi de tristeţe profundă. În ciuda acestor temeri extrem de autentice pentru persoanele în cauză, este important de menţionat că atacurile de panică nu reprezintă o ameninţare pentru sănătate.

Atacul de panică în contextul tulburărilor anxioase

Orice tulburare anxioasă, precum şi anumite tulburări afective, tulburări în legătură cu o substanţă sau afecţiuni medicale, pot fi însoţite de atacuri de panică. Tulburările anxioase sunt cele cu frecvenţa de apariţie cea mai mare la populaţia generală, procentul fiind de 16-20%. Aceste tulburări sunt: panica, tulburarea obsesivo-compulsivă, anxietatea socială, anxietatea socială generalizată, fobia specifică şi stresul posttraumatic.

Simptome ale atacului de panică

(1) palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;

(2) transpiraţii;

(3) tremor sau trepidaţie;

(4) senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;

(5) senzaţie de sufocare;

(6) durere sau disconfort precordial;

(7) greaţă sau detresă abdominală;

(8) senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin;

(9)derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare de

sine insuşi);

(10) frica de pierdere a controlului sau de a nu innebuni;

(11) frica de moarte;

(12) parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături);

(13) frisoane sau valuri de căldură

Tipuri de atacuri de panică

Există trei tipuri de atacuri de panică: inopinate, circumscrise situaţional şi predispuse situaţional.

1. Atacurile de panică inopinate: survin “din senin”, spontan, persoana nu poate asocia apariţia lor cu vreun declanşator extern (ex: o situaţie neplăcută) sau intern (ex: gânduri îngrijorătoare).

2. Atacurile de panică circumscrise situaţional: sunt cele care apar în urma expunerii la un declanşator situaţional (ex: vorbitul în public), astfel persoana poate anticipa acest tip de atac de panică şi poate acţiona în direcţia evitării situaţiei declanşatoare.

3. Atacurile de panică predispuse situaţional: diferă de cele circumscrise situaţional prin aceea că ele pot apărea sau nu într-o anumită situaţie (de exemplu condusul maşinii – uneori când persoana se urcă la volan are un atac de panică, alte dăţi poate conduce fără probleme, iar uneori atacul de panică poate surveni la o vreme după ce persoana a condus maşina).

Faptul că atacurile de panică sunt departajate în trei tipuri distincte, nu înseamnă că este frecvent ca o persoană să sufere doar atacuri de un tip sau de altul, în general persoanele cu atacuri de panică manifestă toate aceste trei tipuri specifice. Deşi atacurile inopinate pot persista, cu timpul ele tind să devină circumscrise situaţional sau predispuse situaţional.

Cauzele atacului de panică

Deşi nu s-au putut stabili cu certitudine cauzele exacte ale atacului de panică, se ştie cu siguranţă că predispoziţia pentru atacuri de panică poate fi genetică. Există de asemenea dovezi ştiinţifice care atestă că atacurile de panică pot surveni ca reacţie în cazul unor evenimente traumatizante, evenimente de care de multe ori persoana nu este conştientă. Astfel, chiar şi persoane fără istoric de atacuri de panică în familie, pot manifesta atacuri de panică determinate de contextul propriei lor vieţi. La fel cum persoane care au rude de gradul I ce au suferit de atacuri de panică, pot să nu se întâlnească cu un astfel de episod deoarece situaţiile de viaţă cu care se confruntă nu sunt suficient de stresante pentru a acţiona ca declanşatori.

Diagnostic şi intervenţie

Diagnosticul în cazul atacurilor de panică se poate pune doar de către un psihiatru. Aşadar, persoana ajunsă în psihoterapie poate fi trimisă mai întâi la un psihiatru, urmând ca apoi să fie continuată intervenţia terapeutică. Tratamentul poate fi ori medicamentos (prescris de psihiatru), fie psihologic (prin psihoterapie), ori mixt: medicaţie însoţită de psihoterapie.

Lucruri ce pot fi făcute acasă

Pe lângă tratamentul de specialitate, persoanele diagnosticate cu panică pot face o serie de acţiuni pe cont propriu pentru ameliorarea stării de nelinişte. Atenţie însă ca în spatele atacului de panică să nu se afle o afecţiune medicală (de exemplu cardiacă). Este indicat ca substanţele precum cafeina, alcoolul şi drogurile să fie evitate, deoarece acestea pot înrăutăţi situaţia. Efortul fizic, şi mai precis exerciţiile de aerobic sunt recomandate pentru consumarea energiei, iar pentru relaxare sunt indicate exerciţiile de respiraţie.

Concluzii

Atacurile de panică sunt o condiţie care necesită intervenţie de specialitate (psihiatrică şi/sau psihologică). Deşi în mod normal atacurile de panică nu prezintă o ameninţare pentru sănătate (cu excepţia persoanelor care suferă de diverse afecţiuni cardiace etc) stările de nelinişte, de disperare, teama de moarte şi de nebunie sunt foarte reale pentru persoanele care experimentează aceste atacuri, nevoia lor de siguranţă şi de control asupra propriei vieţi fiind nesatisfăcute şi ducând la o imagine de sine din ce în ce mai negativă, putându-se instala chiar depresia. Este important ca persoanele care suferă de atacuri de panică să conştientizeze că nu sunt singurele care trec prin asemenea stări, ca dovadă ca tulburările anxioase sunt atât de frecvente în rândul populaţiei, şi să ceară ajutor specializat.

Referinţe bibliografice

DMS IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders)

Michael Hollifield, Amanda Mackey, Jonathan Davidson, Integrating Therapies for Anxiety Disorders, Psychiatric Annals, May 2006. Vol. 36, Iss. 5, p. 329-338 (10 pp.)

http://www.emedicinehealth.com/panic_attacks/article_em.htm#Panic%20Attacks%20Overview

 Andreea Matauan

____________________________________________


Tipurile de ataşament şi modul în care afectează relaţia de cuplu

Relaţiile de cuplu, iata un subiect care nu conteneşte să ne suscite interesul! Cu toate că viaţa se desfăşoară pe mai multe coordonate, putem spune chiar că este împărţită în mai multe vieţi: viaţa profesională, viaţa socială, viaţa familială, viaţa de cuplu, se pare că viaţa de cuplu este cea asupra căreia ne îndreptăm atenţia cu predilecţie. Discuţiile cele mai intime cu prietenii se învârt în jurul relaţiei cu partenerul, a ultimelor păţanii în cuplu, a dorinţelor neîmplinite, a neliniştii privitor la viitorul relaţiei, sau a fericirii de a fi în cuplu şi de a te bucura de partener. De-a lungul timpului s-au scris nenumărate romane, poezii, istorii de dragoste; tema principală a cântecelor pe care le auzim pretutindeni este indubitabil iubirea; regi, regine, prinţi şi prinţese au devenit celebri prin istoriile lor de amor tumultoase; filmele şi piesele de teatru transpun vârtejurile amoroase, culmile şi abisurile sentimentale prin care trec personajele, ajungând în cele din urmă la sentimentul suprem de fericire dat de împlinirea iubirii, sau dimpotrivă, la perspectiva sumbră a iubirii pierdute pentru totdeauna. 

Oricum ar fi, regăsită sau pierdută, se pare că dragostea modifică poziţionarea în faţa vieţii şi conferă sens, esenţă, substanţă existenţei. Aparent societatea s-a construit în aşa fel încât să nu putem vorbi despre împlinire personală în absenţa unei persoane semnificative, pe care să o iubim şi care să ne iubească. De multe ori însă idealurile de iubire depăşesc cu mult posibilităţile realităţii, şi totuşi ne chinuim să le atingem, vrem cu tot dinadinsul să umplem un pat al lui Procust mult prea lung şi nu de puţine ori ne rupem în bucăţi încercând să ne supunem idealului, chinuindu-ne atât pe noi, cât şi partenerul. 

Poate vă regăsiţi în cele de mai sus, sau poate nu, poate vi se pare că dragostea chiar nu valorează mare lucru şi că este incorectă o asemenea generalizare. Chiar dacă sunteţi sau nu de acord, aveţi dreptate! Cu toate că într-adevăr suntem înconjuraţi de presiunea de a iubi, relaţiile de cuplu cântăresc diferit în funcţie de persoană, unul din factorii importanţi în această raportare diferită fiind stilul de ataşament caracteristic fiecăruia. În cele ce urmează voi prezenta câteva date esenţiale legate de teoria ataşamentului, de stilurile de ataşament şi de modul cum aceste stiluri ne influenţează relaţia cu partenerul.

Teoria ataşamentului

Bowlby (1969, 1989) a dus o muncă de pionierat în ceea ce priveşte ataşamentul, încercând să explice modul în care se formează legăturile afective între oameni. Inspirat fiind de lucrările lui Konrad Lorentz şi de studiile lui Harlow, el a postulat sintagma “relaţie primară de ataşament”. Această relaţie primară de ataşament se realizează la copil în primele luni de viaţă, în funcţie de interacţiunea cu mama sau cu persoana care îl îngrijeşte. Ataşamentul primar are o funcţie de bază de natură evoluţionistă, şi anume aceea de a păstra copilul în viaţă, acesta fiind în totalitate dependent de ceilalţi. Astfel, copilul caută proximitatea mamei şi se nelinişteşte atunci când mama dispare din cameră, el percepând absenţa ei ca pe un abandon. 

Ataşamentul sănătos conduce la o bază de securitate, care îi permite copilului să exploreze mediul înconjurător, explorare atât de necesară pentru dezvoltarea sa. Separările frecvente de persoana de ataşament reduc acest sentiment de siguranţă şi comportamentul de explorare a mediului este vizibil afectat.

În baza a ceea ce se întâmplă în aceste prime luni de viaţă, persoana îşi creează un model intern de lucru, un fel de hartă în care sunt reprezentate tiparele de relaţie cu figurile de ataşament, care depăşeşte perioada copilăriei şi persistă de-a lungul vieţii.

Pornind de la teoria lui Bowlby, Bartholomew (1990) a creat o clasificare a tipurilor de ataşament, delimitându-le în patru categorii distincte. Dintre acestea, o singură categorie se referă la un ataşament sigur, securizant, în timp ce restul de trei categorii reprezintă forme de ataşament nesigur.

Stilurile de ataşament

1. Ataşamentul securizant se caracterizează printr-o imagine pozitivă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi, determinând în general mulţumire cu privire la relaţia cu partenerul. Persoanele cu acest tip de ataşament se simt confortabil în intimitatea creată în cuplu, însă ţin la autonomia lor, ştiind să alterneze cele două situaţii. O persoană cu un stil de ataşament securizant va tinde să aibă mai multă încredere în partenerul de cuplu, nu va simţi nevoia să vorbescă des la telefon cu acesta, va putea suporta şi chiar se va bucura de situaţia în care fiecare să aibă libertatea de a ieşi separat cu prietenii în oraş, va şti cum să-şi susţină partenerul fără să îl sufoce cu atenţia sau cu grija sa, va avea o toleranţă mai mare la situaţiile ambigue şi nu va cere multe explicaţii cu privire la unde şi cum şi-a petrecut partenerul timpul în perioadele în care au fost separaţi.

2. Ataşamentul anxios-preocupat este caracterizat de o imagine de sine negativă şi o supravalorizare a partenerului, ce conduce la dependenţa de acesta. Aceste persoane caută un grad înalt de intimitate cu partenerul, doresc aprobare din partea acestuia şi atenţia lui continuă. Au tendinţa de a avea manifestări emoţionale exagerate, se tem în permanenţă că relaţia se va sfârşi, doresc să-i facă pe plac partenerului în orice situaţie, acesta putând să ajungă să reproşeze lipsa de iniţiativă sau de personalitate. Sunt persoane bănuitoare, care nu au niciodată încredere deplină în cel de lângă ele şi care au nevoie să petreacă un timp cât mai îndelungat cu partenerul sau să vorbească des la telefon în momentele în care nu sunt împreună.

 3. Ataşamentul temător-evitant se regăseşte la persoanele care au atât o imagine de sine negativă, cât şi o imagine negativă asupra partenerului, astfel temându-se să dezvolte şi să menţină relaţii de apropiere emoţională. Aceşti oameni se află într-un stadiu de ambivalenţă, pe de o parte îşi doresc foarte mult să aibă o relaţie de cuplu, pe de altă parte se tem foarte mult de ceea ce ar putea să se întâmple şi de suferinţa pe care ar putea să o îndure în caz că lucrurile nu merg bine. Ei au tendinţa să nu îşi crediteze partenerii cu încredere şi să se considere pe ei înşişi nedemni de a fi iubiţi.

4. Ataşamentul de tip respingere-evitare se caracterizează printr-o imagine pozitivă de sine şi o imagine negativă asupra celorlalţi, fapt ce conduce la evitarea ataşamentului. Aceste persoane au nevoie de un înalt nivel de independenţă, considerându-se autosuficiente şi declarându-se neatinse de problemele sentimentale. Ele tind să îşi înfrângă sentimentele, iar în cazul în care suferă o respingere se distanţează de partener, despre care oricum aveau o imagine negativă. Astfel aceşti oameni pot părea foarte reci din punct de vedere afectiv, indisponibili de a oferi ceva, având capacităţi reduse de a-şi oferi suportul, sprijinul şi înţelegerea.

Ataşamentul preocupat şi cel temător corelează cu anxietatea socială

Dacy, Davila şi Beck (2002, 2005) au investigat stilurile de ataşament ale studenţilor ce prezentau anxietate socială. Ei au constatat o corelaţie pozitivă între anxietatea socială şi tipurile de ataşament preocupat şi temător. Aceşti studenţi aveau mai puţini prieteni şi mai puţine experienţe de cuplu, prezentau dificultăţi în ceea ce priveşte intimitatea şi încrederea în ceilalţi, supradependenţă de alţii, comportamente de evitare a conflictului şi teama de respingere.

Autodezvăluirea ca factor favorizant al satisfacţiei în cuplu

Alţi cercetători (Dion, Dion, Keelan) au încercat să afle de ce persoanele cu un tip de ataşament securizant experimentează un grad mai mare de satisfacţie în relaţia de cuplu. Ei au luat în considerare factorul “autodezvăluire”. Ceea ce au descoperit a fost că participanţii la studiu cu un stil de ataşament securizant împărtăşeau mai multe informaţii intime, personale, cu partenerii de cuplu decât cu necunoscuţi şi se simţeau mai în largul lor discutând cu partenerul decât cu un necunoscut de sex opus, în timp ce persoanele aparţinând fiecăruia dintre cele trei tipuri de ataşament nesigur nu prezentau această diferenţă între discuţiile cu partenerul şi cele cu un străin de sex opus.  

În relaţia dintre stilul de ataşament şi autodezvăluire cercetătorii au mai descoperit că nu doar capacitatea cuiva de a se autodestinui conduce la un grad mai mare de intimitate în cuplu, ci şi capacitatea unei persoane de a facilita autodezvăluirea, făcând partenerul să se simtă confortabil şi acceptat, conduce la dezvoltarea şi menţinerea unui nivel ridicat de intimitate psihologică.

Ce este de făcut în absenţa unui stil de ataşament securizant pentru obţinerea împlinirii romantice?

În ciuda faptului că stilul de ataşament se dobândeşte în copilărie, este bine să nu îl privim ca pe o fatalitate, ca pe un dat care subjugă şi condamnă la nefericire. Este important de reţinut că suntem într-o continuă dezvoltare şi că este în puterea fiecăruia să se schimbe, să modifice acele aspecte din interiorul său care creează bariere inconştiente în calea autorealizării. Primul pas spre schimbare este conştientizarea, cu cât devenim mai conştienţi de noi înşine cu atât putem să ne privim cu mai mare uşurinţă din exterior, din postura martorului, a observatorului, şi să identificăm acele aspecte care se repetă şi care ne creează disconfort. Astfel, identificând tipul nostru de ataşament putem să intrăm într-o relaţie reparatoare cu un partener care să fie dispus să ne ofere o legătură afectivă securizantă. Însă nu putem să pretindem unui partener acest lucru, putem doar să-i cerem. 

Relaţia terapeutică este o altă situaţie prin care se poate dobândi un stil de ataşament securizant. Întâlnirile care se desfăşoară cu regularitate, prezenţa sigură a terapeutului la ora şi la data stabilită, acceptarea necondiţionată a clientului, creează un cadru de siguranţă şi de creştere. Acest fapt este certificat şi prin intervenţia psihoterapeutică a lui Florence Schmitt cu o pacientă schizoafectivă, intervenţie bazată pe stabilirea unui nou tipar de ataşament şi care a avut rezultate favorabile. Schmitt a petrecut o jumătate de oră în fiecare zi, de la 11:00 la 11:30 cu Priscilla, o pacientă care fusese internată de 17 ori la psihiatrie pe parcursul a 7 ani, dosarul ei conţinând 200 de pagini şi diverse diagnostice. În toţi aceşti ani nimeni nu reuşise să stabilească un contact cu pacienta, ea dispărând din spital dupa 6-8 săptămâni şi căutând tratament în altă parte.  Pe parcursul celor 6 luni de întâlniri zilnice cu terapeuta, Priscilla a dobândit un nou tipar repetat de a fi cu cineva, construindu-şi în acest fel o bază de securitate. Ataşamentul sigur i-a permis Priscillei să îi spună istoria ei dureroasă terapeutei. Aşadar, alianţa terapeutică formată a permis crearea unor noi reprezentări ale sinelui, ale celorlalţi şi ale relaţiilor dintre oameni. Cazul Priscillei este unul dificil, fiind vorba de patologie, însă iată că şi aici a fost posibilă schimbarea tiparului de ataşament.

În concluzie, stilul de ataşament influenţează relaţiile noastre de cuplu, determină, printre altele, gradul de apropiere pe care îl avem cu partenerul, încrederea pe care i-o acordăm, dar şi încrederea în noi înşine în cadrul relaţiei, nivelul de independenţă cu care ne simţim confortabili, nevoile şi disponibilitatea de a susţine. În cazul în care stilul nostru de ataşament nu este unul securizant, putem găsi oricând persoane în jurul nostru dispuse să vindece şi să închidă vechile răni, este însă important să cerem acest lucru într-un mod matur, fiind conştienţi de nevoile noastre şi comunicându-le partenerului, astfel încât să primim în cadrului unui schimb, amintindu-ne că nu mai suntem copii şi că nimeni nu este dator să ne îndeplinească toate dorinţele, neglijând propriile nevoi. Pe lângă aceasta, este important de ştiut şi că fiecare stil de ataşament are şi părţile sale pozitive, iar atâta timp cât nu există suferinţă schimbarea radicală nu se impune. În cele din urmă, noi suntem singurii în măsură să stabilim direcţia şi ritmul în care vrem să ne dezvoltăm, nu există reguli şi norme, ci există libertatea individuală.

Referinţe bibliografice

Dion, K.L, Dion, K.K, Keelan, J.P. (1998) Attachment style and relationship satisfaction: test of a self-disclosure explanation, Canadian Journal of Behavioural Science, Ottawa: vol 30, iss. 1, p. 24

Nielsen, K.E.J., Cairins, S.L. (2009) Social Anxiety and Close Relationships: A Hermeneutic Phenomenological Study, Canadian Journal of Counselling, Kanata: vol. 43, Iss. 3, p. 178-197

Schmitt, F., Lahti, I., Piha, J. (2008) Oferă teoria ataşamentului resurse noi în tratamentul pacienţilor schizoafectivi?, American Journal of Psychotherapy, Vol. 62, p. 58-80

Andreea Matauan

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Limba pe care o vorbim influenţează modul în care gândim şi felul în care percepem realitatea?

Câtă bucurie simte un părinte când îşi aude bebeluşul renunţând la gângurelile lui, pe cât de adorabile, pe atât de neinteligibile, şi articulând primul său cuvânt? În sfârşit mama ştie că lungile sale discuţii cu cel mic nu au rămas fără ecou, el îi dovedeşte că o iubeşte făcând “primii paşi” înspre o comunicare bilaterală. Mesajul său este: “Mamă, în curând nu o sa trebuiască să îmi mai ghiceşti dorinţele şi nevoile pentru că eu ţi le voi putea comunica!”

Limbajul este una din achiziţiile care ne defineşte ca fiinţe umane, el este biletul nostru de acces către civilizaţie. Dacă ne oprim puţin asupra celebrelor cazuri de copii crescuţi de lupi, sau chiar asupra cazurilor de copii abandonaţi, care din varii motive nu au avut acces la contactul cu alte persoane şi implicit la procesul natural de enculturaţie, vom vedea că aceşti copii nu dau dovadă de interes pentru activităţile umane, au dificultăţi în a învăţa deprinderi de bază precum mersul în două picioare, folosirea toaletei, folosirea tacâmurilor. Însă în principal s-au observat dificultăţi aproape insurmontabile în învăţarea limbajului. De exemplu, lui Djuma, un copil găsit de geologi în 1962 într-o zonă de deşert trăind într-o haită de lupi, i-au fost necesari patru ani doar pentru a învăţa să spună câteva cuvinte disparate. Absenţa limbajului îi face pe aceşti copii să pară dizabilitaţi mental, deoarece ei nu posedă sistemele de operare raţionale ale oamenilor, sisteme logice care sunt structurate prin limbajul intern.

Ştim aşadar că limbajul intern reprezintă scheletul gândirii noastre şi că toate operaţiile gândirii, precum analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparaţia, ar fi imposibile în absenţa sa. Cercetătoarea Lera Boroditsky, profesor de psihologie la Sanford University, a dorit să meargă mai departe cu investigarea legăturii dintre limbaj şi gândire, ea realizând un studiu intercultural asupra modului în care percepţia asupra realităţii diferă de la o cultură la alta sau de la o ţară la alta în funcţie de particularităţile limbii vorbite. Despre descoperirile studiului său voi vorbi în cele ce urmează.

Într-un trib din Australia nu poţi răspunde la “Bună ziua” dacă nu ştii unde sunt punctele cardinale

În Pormpuraaw, o comunitate arborigenă retrasă din Australia, localnicii nu folosesc termenii de “stânga” sau “dreapta”, în schimb ei folosesc punctele cardinale. Astfel ei nu vor întreba: “Ce ai păţit la mâna dreaptă?”, ci în funcţie de cum eşti orientat vor spune, de exemplu: “Ce ai păţit la mâna dinspre sud-vest?”. Mai mult, în loc de “Bună ziua”, sau “Ce mai faci?” ei întreabă: “Încotro mergi?” şi un răspuns adecvat ar fi “Merg înspre nord-vest, tu?”. Iată de ce în această comunitate nu poţi trece la propriu de “Bună ziua” fără a cunoaşte punctele cardinale, pe lângă limbajul lor, bineînţeles.

O treime din populaţia lumii are ca punct de referinţă pentru orientarea spaţială punctele cardinale. De aceea  aceşti oameni se pot orienta fără probleme în situaţii şi peisaje nefamiliare, având un sistem de navigaţie intern despre care specialiştii credeau că depăşeşte cu mult capacităţile umane. Prin limbajul simplificat “dreapta-stânga”, “înainte-înapoi”, popoarele civilizate au pierdut o achiziţie importantă. Lera Boroditsky împreună cu colega sa Alice Gaby au călătorit până în Australia pentru a vedea dacă modul de a se orienta în spaţiu al celor din tribul Pormpuraaw are consecinţe şi asupra modului cum percep timpul. Ele le-au dat localnicilor planşe care arătau o progresie temporală (de exemplu un om care îmbătrânea). Oamenii au fost rugaţi să le aranjeze în ordine temporală logică, şi au făcut acest exerciţiu de patru ori (de fiecare dată orientaţi spre un alt punct cardinal). În cadrul aceluiaşi experiment englezii au aranjat de toate cele patru ori imaginile de la stânga la dreapta, iar evreii le-au aranjat de la stânga la dreapta. În schimb, cei din tribul australian aranjau de fiecare dată imaginile de la est la vest. Aşadar, când stăteau cu faţa spre sud, timpul mergea de la stânga la dreapta, când erau orientaţi spre nord, de la dreapta la stânga, când se aflau cu faţa spre est – de sus în jos înspre corp, iar când se aflau cu faţa spre vest, dinspre corp în sus. Iată cum cei din Pompuraawan au folosit în mod spontan orientarea spaţială pentru a-şi modela percepţia timpului.

Spaniolii şi japonezii nu îşi pot aduce aminte la fel de exact ca vorbitorii de limbă engleză care este agentul cauzal atunci când cineva strică ceva accidental

Pe lângă percepţia asupra timpului şi a spaţiului, limbajul modelează de asemenea modul în care percepem cauzalitatea. De exemplu, vorbitorii de limbă engleză spun “John a spart vaza” (agentul de cauzalitate fiind obligatoriu în limba engleză), în timp ce spaniolii, japonezii şi românii tind să spună “Vaza s-a spart” atunci când a fost vorba de un accident. 

Într-un studiu realizat la Stanford de către Caitlin Fausey, vorbitori de engleză, de spaniolă şi de japoneză au urmărit filmări în care doi oameni spărgeau baloane, ouă sau vărsau băuturi, uneori intenţionat, iar alte ori din întâmplare. Apoi, fiecare participant a primit un test surpriză de memorie, care presupunea să numească persoana (dintre cele două din filmare) care a cauzat fiecare eveniment. Cercetătoarea a descoperit o diferenţă cross-lingvistică uimitoare în ceea ce priveşte memoria martorului ocular. Spaniolii şi japonezii nu şi-au amintit la fel de bine ca vorbitorii de limbă engleză care dintre persoane a cauzat evenimente accidentale, în schimb când era vorba de evenimentele intenţionate, toate cele trei grupuri au avut rezultate similare. Aşadar, când s-a pus problema acţiunilor accidentale, pentru care în limba lor nu s-ar menţiona agentul, spaniolii şi japonezii nu şi-au întipărit în minte sau reamintit persoana în cauză cu atâta acurateţe.

O concluzie importantă a acestui studiu este că modul în care este structurată o limbă are consecinţe profunde asupra felului în care vorbitorii săi înţeleg evenimentele, construiesc noţiunea de cauzalitate, asupra a ceea ce îşi amintesc ca martori oculari şi asupra nivelului de a-i învinui şi condamna pe ceilalţi.

Ruşii disting mai bine decât alte naţii nuanţele de albastru

Diferenţele lingvistice pot influenţa şi percepţia asupra culorilor, şi mai ales percepţia asupra diverselor nuanţe. Ruşii fac o distincţie clară între nuanţele de albastru deschis şi cele de albatru închis, ei fiind mai capabili de a discrimina nuanţele de albastru decât locuitorii altor ţări.

Polonezii nu au articole (hotărâte, nehotărâte, posesive)

În adiţie la cercetarea realizată de Lera Boroditsky, mi se pare interesant de menţionat faptul că în limba poloneză nu există articole. Astfel, un polonez nu va spune “M-am dus cu prietenul meu la plimbare”, ci îl vom auzi zicând: “Am fost cu prieten la plimbare”. El nu va spune, “Am văzut o fată roşcată în magazin”, ci “Am văzut fată roşcată în magazin”. Astfel un vorbitor de limbă poloneză, care doreşte să înveţe limba română, de exemplu, va trebui să fie mai atent la aceste detalii privitoare la posesiune (a mea, a ta), sau la importanţa unei persoane sau a unui obiect (fata, o fată, masa, o masă).

Concluzii

Pe lângă faptul că ne oferă apartenenţa la civilizaţie, limba pe care o vorbim ne trasează coordonatele unui anumit mod de a vedea realitatea care ne înconjoară şi la care participăm. Aşa cum a reieşit din cele prezentate mai sus, limba ne plasează în interiorul anumitor limite în ceea ce priveşte percepţia spaţiului, a timpului, a persoanelor care au săvârşit diverse acţiuni, a gradului de specificitate cu care ne referim la culori, la obiecte sau chiar la persoane. Atunci când învăţăm o limbă străină dobândim de fapt, fără să vrem, şi un nou mod de a vedea lumea în care trăim. Se pare că dacă schimbăm modul în care o persoană se exprimă, se poate schimba şi modul în care persoana respectivă gândeşte. Aşadar, limbajul merită toată atenţia noastră, fie că este vorba de discursul intern cu care ne motivăm sau dimportivă ne descurajăm, fie că este vorba de ceea ce transmitem altora. O mai mare grijă la exprimare poate conduce înspre o gândire mai structurată, mai corectă şi chiar mai pozitivă!

Referinte bibliografice

Boroditsky, Lera - (2010) Lost in translation, Wall Street Journal, July 24 2010
Benzaquen, Adriana - (2006) Encounters with wild children: temptation and disappointment in the study of human nature , McGill-Queen's University Press, Quebec

 Andreea Matauan